Ștefan Bertalan este considerat o figură esențială a scenei artistice din Timișoara, unde a trăit și s-a stins din viață. În 1965, împreună cu Roman Cotoșman și Constantin Flondor, a fondat Grupul 111, primul grup de artă experimentală din România comunistă. Cinci ani mai târziu, a devenit membru de frunte al grupului Sigma, pe care l-a fondat împreună cu Constantin Flondor, Doru Tulcan, Elisei Rusu, Ion Gaita și Lucian Codreanu.

Diversă și hibridă, opera lui Bertalan combină cercetarea continuă cu o anchetă nesfârșită – asemenea unui jurnal de bord – asupra naturii creației și a locului umanității în univers. În variațiile și metamorfozele sale, arta lui Bertalan reflectă un cercetător conștient de legile universului.

Diversitatea disciplinelor și instrumentelor pe care le utilizează, precum și dimensiunea profund hibridă a unei practici care îmbină limbajul cel mai descriptiv cu inventarea unor scheme grafice și geometrice, în care abstracția și figurația sunt inseparabile, atestă o remarcabilă investigație originală. Această retrospectivă este menită să pună în lumină acest ansamblu unic de lucrări. În plus, pasiunea sa pentru optică și mecanică, botanică și geologie, astronomie și toate formele de sisteme, combină o dorință obstinată de a înțelege lumea prin observație.

Multiplicând motivele geometrice, propunerile grafice și cibernetice, evidențiind interesul său constant pentru arhitectură și orașul contemporan, o mare parte din opera lui Bertalan își găsește locul deplin în cadrul neoavangardismului anilor 1960 și 1970, a cărui ambiție a fost de a pune în perspectivă utopiile primelor mișcări ale secolului XX.

Bertalan a continuat să învețe din natură, acordând o atenție deosebită vieții plantelor, precum și celei a unui bestiar, combinând observațiile și fantasmagoria. În multe locuri, Bertalan împletește reprezentări nesfârșite ale corpului uman și ale propriilor sale trăsături cu o atenție la disecarea naturii și a organismelor sale. În formele și tumulturile sale, opera lui Bertalan este atentă la legile universului, în care se confruntă cu tensiunile extreme care îi animă și îi perturbă existența.

Opera lui Bertalan este, înainte de toate, cea a unui om neliniștit. Prin nenumăratele autoportrete și metamorfozele de care acestea sunt martore, el pune în discuție dimensiunea organică a timpului. Munca sa este animată de o cercetare holistică, precum și de tensiunea constantă exprimată de tușele compulsive de creion sau stilou cu care acoperă până la saturație fiecare suprafață de hârtie, carton sau pânză, reinventând lumea pentru a se opune minciunii cunoașterii predate și pentru a se confrunta cu ceea ce Leonardo da Vinci numea „o demență suverană”.

În cele din urmă, rolul pedagogic al artistului și cercetarea sa sinestezică, în care intimitatea sa cu muzica și cu interpreții săi multipli a însoțit ultimii ani ai vieții sale, oferă cercetătorilor de astăzi un material excepțional.

Într-un moment în care creația contemporană se deschide către o infinitate de teritorii, pare esențial să ne concentrăm asupra puținilor artiști care au anticipat turnura cosmo-morfică a creației și și-au conceput proiectul în fuziune cu universul.

Bernard Blistène