Ce v-a determinat să alegeți tema Action Art. Arta care provoacă pentru programul de mentorat online CAMPart? În ce măsură considerați că e relevantă pentru noua generație de artiști?
Cu toții ne-am întrebat în aceste zile care este rolul nostru într-un sistem al artei care s-a dovedit disfuncțional în condițiile pandemiei și care poate rămâne valabil numai dacă operează o transformare la nivelul întregii sale procesualități (artist, operă, public, instituție). Și aici mă refer la realizarea unui transfer de la mijloacele clasice ale operei obiectuale la practicile artistice ce au în vedere rezolvarea unor probleme sociale, economice, ecologice etc. Acest proces a început încă din secolul al XX-lea, când ideologiile avangardei istorice au extras opera de pe piedestalul instituției muzeale consacrate pentru a o confrunta în mod direct cu problematicile marii industrializări. Iar ulterior, în perioada postbelică, acțiunile unor artiști precum Joseph Beuys au eliberat produsul artistic de pe piața consumerismului capitalist și l-au afirmat ca o formă unică de libertate individuală, acordată fiecăruia dintre noi cu scopul de a ne elibera din experimentele socio-politice pe care le traversăm. În acest fel, creativitatea și gândirea critică au devenit instrumentele unei plastici sociale ce putea fi iradiată, pas cu pas, de la individ la individ, în întreaga societate. Nu în cele din urmă, în condițiile globalizării actuale, diversele platforme internaționale ale artei contemporane își aduc aportul la rezolvarea situației critice a Pământului. În cadrul unor festivaluri, precum Ars Electronica Linz / Global Shift (2019) și ZKM Karlsruhe / Critical Zones. Observatories for Earthly Politics (2020), artiștii și cercetătorii dezbat starea de dezorientare a umanității în fața schimbărilor climatice și a cauzelor din care acestea decurg. Este relevat, în acest sens, procesul de fragmentare a imaginii iconice a Pământului în teritorii de putere și control ce conduc, în cele din urmă, la exploatarea excesivă a resurselor prin industrializare, exploatarea necontrolată a forței de muncă, sărăcirea populațiilor, fenomenul migrării, războiul biologic, manipularea mass-media etc… Toate aceste <zone critice> creează condiții improprii vieții.
Raportarea conceptului de zonă critică la domeniul artei determină crearea unei <zone de artă critică>, unde pot fi problematizate deopotrivă aspectele procesualității artei, dar și ale realității în general. De aceea, cursul pe care l-am propus, Action Art. Arta care provoacă, oferă tinerilor artiști posibilitatea de a parcurge fațetele acestor profunde transformări în care artistul depășește condiția creatorului de obiecte estetice, transformându-se într-un ecologist care supervizează o macro-transformare a omului și a realității (Joseph Beuys, în Plastica socială, 1970). Totodată, artistul devine un design scientist (Gene Youngblood, Expanded Cinema, 1970), care vehiculează relația versatilă dintre artă, știință și tehnologie. Iar în contextul telecomunicării, opera capătă un caracter deschis la nivelul codurilor de execuție (Umberto Eco, Opera Aperta, 1962), fapt ce permite privitorului, în calitate de participant / utilizator / consumator, să o îmbogățească continuu, de aici statutul de co-autor. Parcurgerea ideologiilor, practicilor performative și a strategiilor de augmentare tehnologică dezvoltate de artiștii paradigmatici ai avangardei, dar și de artiștii ultimelor decenii, a permis, în cadrul cursului, crearea unei baze solide de dezbatere, necesară adaptării personalității tinerilor artiști la aspectele gândirii critice (a observa / analiza / releva), precum și la utilizarea creativității ca instrument pentru generarea unor noi câmpuri de coexistență (de la creativitatea individuală, la cea colectivă de proximitate, urbană și globală).
Există vreo relație între practica de atelier și practica pedagogică?
Instalațiile digitale pe care le realizez vizează activarea participativă a publicului, oferindu-i posibilitatea de a contribui la materializarea operei și, nu în cele din urmă, la pulverizarea sa într-un ambient multimedia cu efecte sinestetice și sinestezice. Prin urmare, cu ajutorul strategiilor interactiv-imersive intermediate de senzori, urmăresc în mod consecvent modalitățile prin care augmentarea tehnologică determină o experiență perceptivă extinsă (vizuală, auditivă, tactilă, kinestezică), cu impact major asupra procesualității artistice (statutul operei media integrative diseminată telematic), dar și la nivelul întregii realități, prin proximitatea telecomunicării (statutul unui homo integralis imersat într-o realitate trans-locativă). Astfel, în contextul operei mediatice globale, fiecare dintre noi își poate aduce contribuția creativă, prin faptul că ea deține un caracter deschis, iar autorul final ajunge să devină unul colectiv, dispersat în rețea.
De aici, caracterul colaborativ al practicii pe care eu doresc să o realizez. Este foarte importantă interferența cu diverse personalități creatoare din domeniul artei și nu numai, dar, mai ales, este important schimbul de informație între generații, deoarece tinerii artiști aduc cu sine un avans tehnologic și o prospețime ideatică. De aceea, în 2020, am lansat platforma Tehnoarte (online / offline), complementară învățământului de artă (elevi, studenți și tineri artiști), în ideea de a extinde tehnicile tradiționale cu ajutorul practicilor performative induse prin augmentarea tehnologică. Printre proiectele educaționale ale platformei aș putea aminti atelierele Action Art (Draw / Paint / Sculpt / Code),ce au în vedere abordarea multisenzorială a desenului, picturii și a sculpturii extinse cu ajutorul senzorilor, dar și cu ajutorul programării digitale. Platforma este adresată de asemenea tinerilor din alte domenii, oferind participanților posibilitatea de a-și activa abilitățile artistice performative și de a se integra în comunități creative, printr-o abordare interdisciplinară.
V-a inspirat în vreun fel contactul cu artiștii mai tineri? Ce mesaj ați transmite artiștilor la început de drum, în căutarea unei direcții?
Cu siguranță întâlnirea cu tinerii artiști este una specială și asta pentru că eu le acord toate creditele necesare unei înțelegeri cât mai cuprinzătoare a realității, chiar dacă ei nu sunt complet conștienți de asta. Ei au astăzi oportunitatea de a se forma în cadrul unor programe inter și transdisciplinare oferite de mobilitatea universitară, iar faptul că pot circula cu o mare ușurință îi ajută să-și epureze bagajul de tot ceea ce înseamnă tehnici și mijloace artistice obiectuale în favoarea vehiculării unor conținuturi mediatice cât mai volatile. Sunt, de cele mai multe ori, uimită de capacitatea lor de exprima într-un limbaj internațional conceptele pe care le studiază pe platformele cele mai importante ale artei contemporane. De asemenea, faptul că ei înțeleg tehnologia telecomunicării în mod intuitiv, îi ajută să se hiperpolarizeze cu o întreagă sferă a cunoașterii (noosfera), caracterizată de o adâncime a informației fără precedent și de o distribuire fără margini, așa cum anticipa antropologul Teilhard de Chardin la începutul secolului al XX-lea. Poate fi conturat astfel profilul <artistului de proximitate>, care, asemenea unui agent al schimbării realității, provoacă, la rândul său, participanții rețelei să devină creativi la nivel individual, cât și colectiv, ceea ce determină o schimbare pozitivă în societate. De aceea, aș dori să încurajez tinerii artiști să devină conștienți de posibilitățile pe care le au în față, iar faptul că își pot dedica energia creatoare pentru fructificarea acestui traseu le aduce un merit lor, dar și comunităților din care fac parte.
Cum priviți ideea reinventării practicii artistice, a sistemelor de producție și de expunere în contextul actual al schimbărilor care vor afecta câmpul artistic? Ce credeți că se va modifica pe termen lung?
Unul dintre promotorii avangardei istorice, Wassily Kandinsky, visa că, într-o zi, arta va cunoaște acea dimensiune monumentală care să unească în interiorul său forța tuturor genurilor artistice (Spiritualul în artă, 1911). Poate nu întâmplător, viziunea sa reitera acea utopie a fuziunii complete a națiunilor, etniilor, culturilor etc. afirmată în spiritul revoluției franceze de scriitorul Israel Zangwill (The Melting Pot, 1908). Iată că, după un secol, pandemia ne-a ajutat să atingem această stare de esență a lucrurilor, chiar dacă ea beneficiază de acea <îmbrățișare telematică> de care vorbește Roy Ascott și care ne forțează într-un mod aproape brutal să abandonăm pârghiile unor lumi fragmentare învechite. Astfel încât, cred că viitorul artei va aparține în totalitate comunităților creative, capabile să angreneze energia creatoare la nivelul întregii societăți. Și asta pentru că aceste comunități dețin o natură eclectică efervescentă, de care structura clasică a academismului artei nu beneficiază, din păcate. Cu siguranță hiperpolarizarea telematică a comunităților creative este capabilă să contopească mii de ani de fragmentarism, în care disciplinele, limbajele și practicile au fost separate după diferite criterii și care, iată, ajung din nou într-o unitate integratoare extinsă global.