Ce te-a determinat să alegi tema “Exerciții performative cu lucruri absente” pentru programul de mentorat online CAMPart? În ce măsură consideri că e relevantă pentru noua generație de artiști?
Propunerea a plecat de la cercetarea la care lucrez de mai mulți ani, momentan și în cadrul unui doctorat practic. Ce m-a interesat foarte mult este felul în care practicile performative pot incorpora idei legate de absență și invizibil, deși, la prima vedere, pare că această asociere nu funcționează. Cum poate performance-ul, mediul cel mai mult asociat cu ideea de prezență, de „aici și acum”, incorpora ceea ce nu este prezent? În ultima vreme, m-am tot gândit că unele dintre exercițiile propuse pentru proiectul de mentorat, deși legate de interese specifice în lucrările mele, pot produce cu totul alte efecte și asocieri când sunt transmise altcuiva. M-am gândit și că un atelier de practici performative poate fi o metodă accesibilă, prin care chiar și artiștii și artistele care nu folosesc acest mediu în mod curent să poată lucra practic, într-un timp scurt și cu resurse limitate. În cele din urmă, asta mi se pare cel mai important: nu atât de mult ca participanții și participantele să ajungă să lucreze cu temele cu care lucrez eu, ci să le folosească ca pretexte pentru propria lor practică.
Există vreo relație între practica de atelier și practica pedagogică?
Într-o anume măsură clar da, în sensul că nu poate exista o activitate pedagogică în zona de artă dacă nu există în prealabil o experiență a lucrului de atelier, cel puțin pentru partea practică. Dar, pe de altă parte, mi se pare important ca practica educativă să fie mult mai largă decât propria practică artistică, altfel nu are sens pentru artiștii și artistele înscriși la cursuri. Trebuie, în rolul de mentor, să poți sfătui și studenții și studentele care vor să lucreze într-o zonă care îți displace profund sau care nu e deloc de interes pentru propria practică. Întrebarea este cum reușești să faci asta, să oferi exemple relevante sau sugestii care pot fi de folos cuiva cu o perspectivă complet diferită? Nu e ușor.
Îmi amintesc o situație de la un atelier al coregrafului Xavier Le Roy, la care am participat la Viena, pe perioada programului danceweb, în 2016. Era un atelier de weekend și Xavier a venit cu câteva teme de discuție pentru acele două zile. Îmi amintesc că mulți dintre participanți/participante au fost foarte dezamăgiți/te – erau, în mare parte, dansatori și dansatoare, care veniseră să învețe ceva despre practica lui de mișcare. Când și-au exprimat nemulțumirea, răspunsul lui a fost unul foarte vehement: ce sens are să învățați mișcări de la mine? Nu lucrăm împreună la o piesă, scopul atelierului nu este să învățați practica mea, ci să vă dezvoltați propria practică. Îmi amintesc că am fost cu totul de acord cu el, avea dreptate.
Te-a inspirat în vreun fel contactul cu artiștii mai tineri? Ce mesaj ai transmite artiștilor la început de drum, în căutarea unei direcții?
Experiența atelierului a fost excelentă, am lucrat cu mare plăcere cu grupul de participanți. M-am bucurat mult să văd cum se dezvoltă intervențiile de la o săptămână la alta și cât de repede se conturează câteva zone clare de interes, foarte diferite, deși exercițiile erau aceleași pentru toată lumea.
Pe artiștii la început de drum îi sfătuiesc să continue să lucreze, indiferent de condiții. Este clar că acest drum este unul nesigur, complet instabil și insuficient financiar. Prin urmare, e important ca motivația să fie alta, pentru că altfel nu are nici un sens. Dacă această motivație există, blocajele sau condițiile dificile de care ne lovim, oricât de relevante ar fi ele în privat, nu prea contează pe termen lung, din punct de vedere al practicii. Nimănui nu-i pasă, de fapt, dacă nu mai faci nimic o lungă perioadă de timp. Așadar, cel mai important e să găsești soluții care funcționează în condițiile existente, restricțiile putând fi uneori foarte productive.
Irina Gheorghe, Betraying the Senses: How to Speak of What Is Not There, instalație și performance, Project Arts Center, Dublin, 2020. Credit foto: Senija Topcic
Cum privești ideea reinventării practicii artistice, a sistemelor de producție și de expunere în contextul actual al schimbărilor care vor afecta câmpul artistic? Ce crezi că se va modifica pe termen lung?
Cred că discuția despre o reinventare completă a practicii artistice este mult prea amplificată în prezent, probabil din cauza surprizei unor condiții așa de diferite de cele cu care ne-am obișnuit. Dar, mai cred că, pe termen lung, schimbarea nu va fi una atât de radicală. Oricum, practica artistică și sistemele de producție în artă se schimbă continuu, e aproape parte din definiția artei contemporane această renegociere constantă a granițelor și incorporare de noi formate și practici din alte zone, împreună cu afirmația: de-acum asta e artă. Arta face asta mult mai rapid decât alte domenii. Deci orice schimbare pusă pe seama acestei perioade va fi oricum precedată și urmată de alte schimbări.
Sigur că, pentru o vreme, anumite formate nu vor mai fi posibile și vor fi înlocuite cu altele, apoi probabil vom reveni la formatele inițiale, completate de cele noi. Numai dacă ne gândim de câte ori a murit pictura, emfatic, doar pe perioada activității noastre, ne dăm seama că acest lucru nu s-a întâmplat de fapt. Nu doar că e încă aici, dar nici nu o putem înlocui cu nimic. Mediile și formatele noi nu le înlocuiesc pe cele vechi, din fericire. Poate înainte făceam performance-uri cu 50 persoane, apoi nu am mai putut face deloc, iar acum facem doar cu 5 persoane. Asta nu înseamnă că, la un moment dat, nu ne putem imagina un eveniment cu 500 de participanți și participante, desigur dacă va fi vreodată suficient interes. Și apoi, poate ne vom întoarce din nou la 5. Nu cred că evenimentele online, chiar dacă sunt utile într-un moment ca acesta, le vor înlocui pe cele fizice, așa cum un zoom de sâmbătă seara nu va înlocui o întâlnire într-un bar, dacă există posibilitatea pentru cea din urmă. La fel, experiența corporală produsă de o lucrare de artă, o acțiune sau chiar o intervenție conceptuală într-un spațiu fizic, nu va putea fi reconfigurată sub forma unei experiențe digitale. De fapt, cred că nici un format nu îl poate înlocui pe altul, important mi se pare ceea ce este specific fiecăruia și cum se poate lucra cu fiecare.
Ce pare că se întâmplă însă, ceea ce nu este o schimbare, ci mai degrabă o intensificare a ceva deja prezent, este precarizarea câmpului artistic, împreună cu precarizarea accentuată a altor categorii sociale vulnerabile. Și asta nu doar pentru că evenimentele artistice sunt anulate și, implicit, onorariile aferente (care, cel mai probabil, erau deja mici), dar și pentru că alte activități adiacente sunt afectate. Majoritatea artiștilor și artistelor au nevoie de aceste activități suplimentare pentru a-și acoperi cheltuielile. Prin urmare, ce sper să se schimbe pe termen lung, deși nu știu dacă putem avea motive de optimism, este o societate care își dorește o reducere a acestei precarități. Nu doar pentru artiști și artiste, ci și pentru alte categorii afectate. O remunerare mai sigură și egală.