Ce v-a determinat să alegeți tema Demnitate, corp, reprezentare pentru cursul din cadrul programului de mentorat CAMPart? În ce măsură considerați că e relevantă pentru noua generație de artiști?
Tema pe care am propus-o este rezultatul unui proces de cercetare demarat în 2017, când împreună cu artistul Tudor Pătrașcu am organizat în Iaşi expoziţia VOID. Whiskey Tango Foxtrot, ca parte din proiectul ANTICAMERA & Guests. Alături de primii noştri invitaţi, artiştii Dan Perjovschi şi Eduard Constantin, am propus atunci o serie de reflecții asupra reiterării conflictului militar pe fondul iconografiei crizei din Siria şi a naraţiunilor naţionalist-populiste de pe teritoriul Uniunii Europene.
Interesul meu faţă de modurile în care poate fi instrumentată reprezentarea vizuală m-a determinat să urmez cursul post-universitar Critical Images, la Royal Institute of Art Stockholm, unde m-am axat pe o chestionare mai riguroasă a imaginii corpului în relaţie cu practici ale dominaţiei – precum uciderea, atât a corpului, cât şi a imaginii unei persoane. Cercetarea mea cuprinde reflecții asupra conceptului de pedeapsă pictorială (pictorial punishment), pe care îl întâlnim în gravurile/documentele istorice despre Vlad Ţepeş sau în cazul filmului execuției soților Ceaușescu. De asemenea, am acordat destul de mult timp investigării percepției asupra diasporei, atât în mass media occidentală, cât şi în cea românească, şi asupra rolului destabilizator pe care îl poate avea reprezentarea vizuală atunci când imaginea răneşte o întreagă comunitate/minoritate.
Într-o lume în care suntem înconjuraţi de ecrane la tot pasul (într-un viitor apropiat şi de mai multe camere de supraveghere) cred că tema demnităţii nu este doar relevantă, ci şi necesară, relaţia dintre demnitate şi reprezentare, sau aspecte precum responsabilitatea artistului fiind insuficient dezbătute în academiile de artă din România. Eu am abordat această problematică din afara ideologiilor politice, încercând să pun în discuție egalitatea în drepturi și în demnitate, așa cum a fost formulată în primul articol din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Din punctul meu de vedere, a fi artist vizual implică o poziţie de putere și sper ca un număr cât mai mare din noua generație de artiști (și nu numai!) să își asume acest rol, deoarece societatea în care trăim are atâta nevoie de oameni implicați…
Există vreo relație între practica de atelier și practica pedagogică?
Deşi nu se vede, există o relație chiar importantă, asta în ciuda faptului că funcționez independent de un cadru instituţional de învățământ artistic. Practica mea are o dimensiune pedagogică, deoarece prezint rezultatele cercetării în diferite stadii, formate şi contexte. În cazul meu, formatul de rezidență online propusă în cadrul programului de mentorat CAMPart s-a potrivit perfect, practica mea artistică articulându-se în jurul lucrului cu textul și cu arhiva digitală. Cu siguranţă, însă, aş fi amânat efortul de sinteză şi traducere într-un limbaj cât mai accesibil dacă nu aş fi avut privilegiul şi responsabilitatea acestui atelier.
V-a inspirat în vreun fel contactul cu artiștii mai tineri? Ce mesaj ați transmite artiștilor la început de drum, în căutarea unei direcții?
Da. M-a impulsionat deschiderea lor de a contribui cu reflecții la o dezbatere colectivă. De asemenea, maturitatea din spatele multor comentarii și curajul lor de a vorbi liber despre problematici delicate sunt aspecte pe care le-am admirat și care mi-au confirmat că există un public interesat de acest tip de discurs artistic. Pentru mine, programul CAMPart a însemnat un cadru de mediere cu tânăra generaţie şi sunt convinsă că scena artistică are nevoie de cât mai multe oportunităţi de dialog intergeneraţional.
Cred că a avea încredere în propriile interese artistice este printre cele mai sănătoase atitudini la început de drum. Le-aș mai recomanda să se ancoreze într-o practică nepretențioasă în privinţa resurselor materiale, să îşi cultive un spirit (auto)critic şi să aibă curaj să contacteze artişti în viaţă, cu a căror practică simt că rezonează. Cărțile de istoria și teoria artei nu dau feedback… Nu în ultimul rând, să fie sinceri cu ei/ele înşişi/însele și empatici/empatice cu ceilalți, să practice un tip de ascultare activă și să se solidarizeze cu minoritățile din contextul de viață al fiecăruia, dar să se asigure că nu vorbesc în numele altcuiva decât al lor.
Cum priviți ideea reinventării practicii artistice, a sistemelor de producție și de expunere în contextul actual al schimbărilor care vor afecta câmpul artistic? Ce credeți că se va modifica pe termen lung?
Reconsiderarea multor aspecte din practicile artistice contemporane este, într-adevăr, inevitabilă, și acest lucru cred că se datorează în mare parte faptului că în actualul model de organizare socială, artele vizuale se încadrează în zona de entertainment/divertisment şi timp liber. Colapsarea turismului în lume a zguduit puternic acest model, fapt pentru care sunt de părere că este nevoie să regândim arta şi rolul ei în societate dacă vrem un viitor mai predictibil, chiar şi pe fondul unei pandemii viitoare.
Cred că se va cere o diminuare a amprentei de carbon asupra mediului, se va pune un accent mai mare pe internet ca instrument eco-friendly de relaționare cu un public internaţional, lucru care i-ar favoriza în special pe studenţi şi pe artiştii la început de drum, care nu îşi permit să călătorească pentru a asista la un artist talk, dar care sunt interesaţi să participe live la astfel de evenimente. Youtube-ul stochează foarte multe conferințe și talk-uri, dar streaming-ul live aduce un tip de beneficii publicului care vor trebui valorificate.
De asemenea, sunt de părere că practicile artistice vor încerca să articuleze direcții mai integratoare, să propună modele de habitare și de cercetare a particularităților unui context, precum și o gamă mai largă de narațiuni alternative celor oficiale, care vor reîncadra nevoia de egalitate, indiferent dacă ne referim la discursuri feministe, queer, post-coloniale etc.