Expoziția BRUIAJ este al treilea episod al colaborării dintre artiștii Michele Bressan, Lea Rasovszky și Larisa Sitar. Deschisă pe 28 februarie, expoziția este construită pe un fond de lucrări recente ale artiștilor și pe o serie de noi producții, realizate special cu această ocazie. În continuare, reconstituim aici turul ghidat al expoziției, care a avut loc pe 29 februarie, în prezența artiștilor și a curatoarei Diana Marincu. Sperăm ca odată cu revenirea la programul nostru public și cu redeschiderea expoziției, să putem relua și tururile ghidate de weekend, dedicate vizitatorilor interesați să descopere mai multe detalii despre lucrările realizate de Michele Bressan, Lea Rasovszky și Larisa Sitar.
Diana Marincu: Punctul de plecare al expoziției a fost identificarea unei preocupări vizibile a celor trei artiști pentru sondarea memoriei, din care ies la iveală istorii personale, imagini misterioase și elemente tulburătoare care definesc laboratorul lor creativ în prezent. Una dintre ambițiile expoziției a fost și aceea de a „testa” idei și lucrări noi, care se clarifică odată cu expunerea lor publică. A doua propunere pe care am lansat-o a fost aceea de a privi creația celor trei artiști și în contextul relațiilor strânse dintre ei, a unei prietenii artistice care poate furniza un exemplu de solidaritate generațională și de dialog creativ pentru tinerii artiști.
Lucrările reflectă preocuparea artiștilor pentru relația dintre o antichitate butaforică, necesară fixării unor mitologii colective, inclusiv referitoare la actul artistic, și actualizarea unor repere personale în măsură să descrie propria atitudine în fața trecerii timpului și în relație cu istoria.
Prima parte a spațiului este marcată de câteva elemente izbitoare în puterea lor de a evoca o familiaritate stranie – catifeaua draperiilor care ascund două desene de Lea Rasovszky, modelul faianței și decorațiile fotoliilor propuse de Larisa Sitar, un cinematograf hipnotizant fotografiat de Michele Bressan.
Diana Marincu: Întreg spațiul expozițional a fost acaparat de un statement spațial colectiv bazat pe intervențiile artiștilor în structura lui clară și pe inserarea unor elemente care creează pe alocuri un ambient straniu. Succesiunea lucrărilor contribuie la atmosfera uneori intimă, familiară, alteori abrazivă, iar artiștii recurg la diferite moduri de expresie: desene, instalații, fotografii, basoreliefuri și intervenții in-situ.
Larisa Sitar: Cele două fotolii, originale din anii ’90, au fost aduse din casa părinților mei. Împreună cu basoreliefurile, ele sunt o reînscenare a atmosferei casnice din anii ’90, care reprezenta un lux ieftin și într-o anumită măsură decadent, cu gresie care imită marmura, fotolii de catifea și stucaturi din ghips pe pereți. E o nostalgie aici, trebuie să recunosc.
Lea Rasovszky: Manelele au fost interzise recent în spațiul public în Timișoara și mă gândeam cum poți fizic să cenzurezi așa ceva. Frica aceasta de un anumit gen muzical spune foarte multe despre noi; în fond, este o muzică ok, care vine la pachet cu comunitatea pe care o reprezintă. E vorba despre cum accepți unele lucruri, mai ales având impresia că ele spun ceva rău despre tine. Nu ne-am putut abține să nu îl aducem pe Adi Minune, înfățișat ca un sfânt. Pentru a ilustra sfinții, în Renaștere erau folosiți oamenii de la curte, care făceau asta pentru bani. Sfinții aceia pe care îi adorau oamenii în biserici puteau fi servitori sau chiar și femeia ușoară din sat.
Peretele cel mai contrastant cu luxul simulat de catifeaua roșie și aurie și cu ambientul casnic, este o colaborare născută spontan dintre Lea și Michele – peretele cu salteaua, foto–tapetul și textul How can you think of fame or death while standing in a field of flowers. Aici sunt vizibile diferite tipuri de degradare – a informației vizuale în imaginea pixelată și mărită, a obiectului răpus de timp și ajuns irelevant – care condensează o atmosferă violentă, prevestind dezindividualizarea totală, sugerată și în bazoreliefurile oamenilor fără chip ale Larisei.
Michele Bressan: Fotografia de pe saltea a fost găsită când căutam un apartament de închiriat și pe profilul unui agent imobiliar am văzut această fotografie. Era o serie. El apărea în toate imaginile acelui apartament, dar își cenzurase fața, decupând-o. Mi s-a părut că există un dialog între agentul meu imobiliar fără față, mireasa fără chip și salteaua. Această asociere a venit lucrând în spațiu, în dialog.
Cinema Patria descrie un fel de non-spațiu aflat la periferia percepției. Răsucindu-și privirea dinspre ecranul de proiecție spre scaunele de obicei ignorate, invizibile, artistul caută să fixeze o imagine a unui loc aflat într-o veșnică transformare și inevitabilă dispariție. Alături, un alt element desprins dintr-o poveste spusă de Michele Bressan: lucrarea Like in One of My Dreams #2, invocând un alt tip de absență și o vibrație a sfârșitului, a dispariției, a morții.
Camera neagră fixează capătul perspectivei prin lucrarea Composition with Wilted Tulips, Racing Pulse and Wooden Cross a Leei, alături de alte desene sau picturi pe hârtie portretizând tipologii masculine excentrice, deznădăjduite, introspective sau tandre, parte a grotescului cotidian, dar și al conviețuirii cu extravaganța sau diferența. Everything I Left Behind, o piele translucidă de latex poate fi asociată unei memorii materiale, imprimate pe această suprafață empatică, un alt Eu de departe, decupat din pelicula elastică a timpului.
Lea Rasovszky: Mie îmi plac oamenii pe care îi reprezint. Mă interesează zonele acestea incerte. E o serie pe care doar acum am învățat să o înțeleg pentru că am lucrat la ea în intervale de-a lungul timpului. Sunt episoade stranii, autoportrete, diverse instanțe. Este o zonă pe care chiar o simt de confort. Personajul din latex este tot acela desenat cu mâna stângă pentru lucrarea Ode to My Left Hand, care a trebuit să se materializeze și care a fost un experiment pentru mine. M-am decis să îl fac din latex iar cadrul este o altă întâmplare ciudată a BRUIAJ-ului. Cadrul trebuia să fie cât se poate de drept, ca un stander de croitorie pe care personajul să fie atârnat, dar am ajuns într-o dimineață și l-am torsionat complet.
Filmul Black Dress al lui Michele Bressan completează cu prezența fantomatică a rochiei fluturate de vânt indiciile unor urme pe care timpul le-a șters, a unui corp care a părăsit acest spațiu.
Cabinetul negru de la finalul traseului adăpostește lucrarea Like in One of My Dreams #0 de Michele Bressan, un fel de punct zero al interogațiilor sale legate de moarte și dispariție, o machetă care surprinde momentul desprinderii de spațiul vieții cotidiene și urmează traseul spre un alt spațiu, necunoscut, abstract, inventat sau sperat, de după moarte.
Michele Bressan: Macheta este continuarea unei alte machete care reprezenta o înmormântare, care a fost expusă la PASAJ (2014). Am început cu înmormântarea, apoi cu primul episod cu dricul care pleacă de la bloc; am continuat pe vibrația asta puțin sumbră, dar pentru mine este o curiozitate. M-am abținut de la fotografie pentru că a trecut momentul, am aflat toate răspunsurile de care aveam nevoie de la fotografie și acum cred că genul acesta de context este mai potrivit pentru a evolua și pentru a te provoca, altfel stagnezi.
Diana Marincu: Printre nucleele expoziției se regăsește o investigare a falsității, butaforiei, erorii și artificialului. Bruiajul pe care expoziția îl evocă penetrează imaginile contrafăcute și vibrează la pulsul accelerat al ficțiunii deghizate în adevăr. Multe dintre lucrările prezentate conțin dualitatea aceasta și ambivalența dintre adevăr și fals.
Camera-atelier a Leei Rasovszky, o odă închinată mâinii stângi, absoarbe spectatorul într-o reflecție despre eroare și precizie, iar mâna stângă este folosită ca un instrument de accesare a unui univers controlabil doar parțial, unde desenul academist pare redundant.
Diana Marincu: Cuvântul THING se extinde din camera-atelier a Leei, spre chipul masculin realizat de Larisa Sitar din MDF deghizat în stucatură, care urmează modelul estetic al antichității. Tot aici, cele două desene realizate cu mâna stângă de Lea, Coșmar la olimpiada de desen, readuc în discuție metoda desenului predat la școală și presiunea de a reproduce la infinit aceleași capete și busturi antice, ca o pregătire pentru întâlnirea cu figura umană vie. În același spirit, Larisa Sitar plasează o spirală-tornadă din granit într-un colț al camerei.
Montajul din obiecte găsite ale lui Michele Bressan în Sorrow (Fake Ancient History) creează o tensiune bizară între granulația și asperitatea materialelor, de la o marmură fină, la metalul tăios și la căldura ghipsului.
Diana Marincu: Ultima cameră este serenă și nostalgică, purificând la nivel vizual reziduurile memoriei care traversează întreaga expoziție. Fotografia lui Michele Bressan, Timpuri Noi, rezumă niște paradoxuri ale orașului, ale Bucureștiului în acest caz; e foarte greu de identificat cu precizie perioada exactă a obiectul fragmentat sau ce tip de ruină este. Se discută despre ruină și fragment ca o obsesie a lumii de astăzi, împreună cu o nostalgie pe care nu o putem localiza. Lucruri pe care încercăm să le încărcăm cu un sens istoric; iar în cazul acesta, torsul de cal poate fi un fragment dintr-o ecvestră superbă sau poate fi o butaforie. Mi-a plăcut tensiunea care apare în fotografie – ideea de butaforie și de sens al timpului impregnat de dorințele și nostalgiile noastre.
Lea Rasovszky: În cazul lucrării Is It Weird That I Want To Taste Your Tears? mă gândeam la plânsul în public, este tabu, mai ales în cazul bărbaților. Mi-am dorit să fie asemenea unor altare mexicane cu florile uscate care rezistă foarte mult în timp și totodată reprezintă ceva lipsit de viață, mort, care nu mai poate înflori. E un experiment cu ceramică, combinat cu acril, nu cu pigmenți. Le poți da viață dintr-un lucru simplu, precum apa sau o materialitate care devine dinamică. Glazura se va degrada încontinuu și îi voi opri la un moment dat.
Larisa Sitar continuă seria Roboust Boast prin asocierea unor elemente arhitecturale preluate din vocabularul vulgar al stucaturilor prin care oamenii își creează propria nostalgie a antichității.
Larisa Sitar: Seria Roboust Boast este despre aproprierea stilului clasic vestic de decorație de arhitectură de către lumea non-vestică. A fost transformat într-un status-symbol pentru statut social. După ’90 au apărut acele decoruri din ghips care acum se găsesc la orice DIY shop, făcute din polistiren, dar este acceași frunză de acant din Grecia antică.
Overhead Projections, cele trei imagini fragile create de Michele Bressan în ultima cameră, dau o dimensiune spectrală întregului ansamblu și însăși creației vizuale. Finalul expoziției este unul ușor sentimental, prin lucrarea Larisei Sitar în colțul intrării, în dialog cu proiecțiile lui Michele Bressan de natură sculpturală, proiecții care ne întorc la istoria fotografiei și la efemeritatea lor.
Michele Bressan: Pe parcursul realizării proiectului RAPI (Romanian Archaeological Photography Index), am devenit mai interesat de arhitectura fortificațiilor militare. Am făcut o secțiune dintr-un bunker din al doilea război mondial, mai exact dintr-un gard de tragere. Astfel de bunkere erau un spațiu de locuit limitat pentru grupuri de soldați încazarmați acolo de luni întregi. Site-ul principal a fost conturat de un gard mic, care trasează granițele unui peisaj continuu. Soldații care serveau în astfel de bunkere erau adesea înlocuiți înainte de termen, din cauza surmenajului nervos.
Lucrarea Bunker a fost realizată pentru expoziția BRUIAJ și este plasată în fața sediului permanent al Fundației Art Encounters.
